Prea mulți oameni și toți se agitau și cum să nu mă simt rău?! Tot ce voiam era să fiu acolo, înconjurată de niște persoane mișto. Nici că mi-ar fi păsat unde mergem sau ce făceam. Totul era pus pe hârtie, deși eram într-o întârziere continuă. Am oprit în câteva locuri până să încep să mă simt rău în adevăratul sens al cuvântului. Nici nu știam unde aveam să mergem, dar singurul lucru pe care îl voiam era să mă rup de tot.
Ajunsesem undeva frumos, iar aerul era atât de curât, încât atunci chiar îmi doream să respir. Totul în jur era rupt din picturile pe care le făceam când eram mică, iar asta mă făcea din ce în ce mai fericită. Andreiușa începea să crească din nou, iar oamenii cu care eram încă știu cine sunt. Apoi am intrat pe o poartă mare, din lemn. Când mi-am azvârlit unul dintre picioare peste prag, m-am simțit protejată de copacii care erau atât de aproape de noi. Pe urmă, am mai intrat undeva și m-am simțit mai bine; mult mai bine și tot cu ei eram, iar fericirea îmi inunda corpul. Deși picioarele mi se cufundau în noroi, eram al naibii de împăcată; pentru prima dată. Atunci cred că am început din nou să trăiesc și să vreau să mai merg acolo, dar nu neapărat acolo, ci și aici, lângă mine, unde intru în același loc, dar nu mai sunt oameni pe care îi cunosc.
Nouă martie sau ziua în care m-am reîntâlnit cu mine :) Și apoi nici nu a mai fost nevoie de vreun cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu