Cum mi-a fost fericirea

 Am văzut „The space between us” ieri, spre rușinea mea. Zic asta pentru că devorasem celelalte filme cu Asa. Trecând peste faptul că a fost unul dintre cele mai slabe filme pe care le-am văzut anul ăsta, a fost o scenă care m-a marcat profund și în care m-am regăsit: puștiulică ăsta, Gardner (personajul principal), are primul său contact cu Pământul și exclamă în extaz: „Water! Water! There is water everywhere! I feel so heavy... but light; that's normal?!”, iar un alt domn adaugă: „I believe the term is „euforia”!”. Scena a fost superbă; am dat replay de câtev ori și tot nu mă mai săturam, însă, la prima vedere, mi s-a părut ceva ireal. Cum și când s-ar fi putut aplica asta în viața reală? Cine ar radie atâta fericire, inocență și confuzie într-un singur moment?
 După 12 ore de mers cu autocarul, deja simțeam că o iau razna și mă simțeam tot mai rău. Timpul trecea al naiba de greu, iar drumul devenea din ce în ce mai prost: gropurile se înmulțeau. Sentimentul ăla de liniște începea să-mi apase mai puternic pieptul de la o secundă la alta. Începusem să pierd din puțin ăla de speranță de care trăgeam cu dinții. Încercam să, dar era absolut imposibil. Un coșar; voiam să cobor cât mai repede, dar când a venit timpul nu mă simțeam pregătită. Mi se pusese un nod în gât și trebuia neapărat să respir altceva decât aerul ăla îmbâcsit din mașină. Fiecare pas pe care îl făceam spre ușă și fiecare scară coborâtă mă amețea. Nu mai puteam să rezist, dar am coborât, iar lucrurile au evoluat atât de repede, încât m-am trezit pe balcon. Ăla a fost momentul în care am început să plâng: de fericire (eram totuși acolo), dar și de tristețe (nu aveam un motiv pentru care îmi fusese frică să-mi continui drumul). Și atunci a șoptit: „Cred că termenul se numește „euforie”...”.
 Ăsta a fost momentul ăla de confuzie maximă, de inocență și, totodtă, fericire. Să încep să iubesc din ce în ce mai mult ceea ce mă înconjoară și să înțeleg de ce așteptările sunt atât de lungi și par interminabile... Și sper, totuși, să nu mă fi pierdut.
 Iar una peste alta, mă găsesc aici cu un zâmbet larg și tâmp pe față, cu „Take me back” de la Kongos în căști și cu pozele făcute dincolo în față și cred că lucririle frumoase încep să iasă la suprafață abia acum.
 Inserez câteva poze(mai nereușite însă pentru că pe celelelte le păstrez pentru o dată viitoare). Enjoy! :)

Trecere absentă

 Să nu fi făcut nimic bun pentru mine până acum? Dar de ce să-mi fi dat deja sema? Mai benefic pentru toți era să-mi continui fuga pe care am trăit-o în ultimul timp (sau în ultima viață).
 Sunt doar o piesă din întregul puzzle; eu o bucată, iar voi, ceilalți sunteți restul. Deci toți alcătuim un întreg. Dacă una din piesele care mă înconjoară dispare, se formează un mic gol în micul meu univers, iar bucățile de carton încep iar să se amestece, astfel ajungând să-mi găsesc un alt loc. Atunci, viața mea, în general, este alcătuită din câteva zeci de piese care încet par să dispară. Iar eu degeaba rearanjez jocul pentru că nu mai există niciun loc în care să mă potrivesc perfect. Se pare că ar trebui să mă mulțumesc cu frânturi de fericire și singurătate.
 Și apoi îmi dau seama că încercând să-mi găsesc locul marginile piesei nu mai sunt ca la început; devin din ce în ce mai tocite și se deformează treptat. Iar asta înseamnă că nu mai sunt eu, nu? Chiar înseamnă că am uitat să mă opresc pentru să-mi trăi momentele?

Spider-Man se întoarce acasă

Nu prea sunt eu o iubitoare a mersului la cinema, deși îmi place tare mult să mă uit la filme. Mă deranjează când tanti din spate sparge ultimele boabe de porumb între măsele și nu-mi place să fie întuneric atunci când privesc un film/serial. La partea asta cred că sunt puțin anormală pentru unii.
 Nu sunt o amatoare a cinema-ului și, mai ales, nu atunci când e premiera unui film. Toată lumea se înghesuie să-și cumpere bilet, iar sala este atât de aglomerată, încât dacă respiri mai tare, cel din față o să-ți simtă cu siguranță prezența.
 Azi am primit mesaj de la o tipă cu care nu mai ieșisem, deși îi propusesem eu cu câteva zile în urmă să-i fac niște poze. A fost genul de invitație express pe care nu am refuzat-o. Am aflat că mergem la Spider-Man: Homecoming și parcă situația nu mai părea atât de roz și am avut un moment de ezitare, dar nu am vrut să o las pe tipă baltă, așa că m-am dus.
 Ne-am întâlnit la cinema-u din mall; ei veau deja bielete, mai venise cu cineva. M-am așezat frumușel la rând și am intrat pe cinemagia să văd care e faza cu acest film, nu-mi făcusem temele de acasă. Am simțit că mi se face un gol în stomac când am văzut scris bolduit „PREMIERĂ”, iar partea și mai tristă e că era și 3D. Deja ajunsesem în față și trebuia să cer biletul, așa că nu puteam să mai dau înapoi. Nu mai eram atât de entuziasmată, dar nu am vrut să-mi stric dispoziția și am intrat încrezătoare în sală. Evident că trebuie să pun ochelarii ăia peste ochelarii mei de vedere pentru că nu băteam până la ecran.
 Filmul a durat două ore și vreo zece minute și a fost mișto. Era fix genul de film de care aveam nevoie acum, deși nu mă încântă ideea de super-erou. Pe lângă clișeu evident, Peter o plăcea pe fiica adversarului său, mi-a plăcut foarte mult. Scenele de acțiune destul de lungi îți captau interesul și abia așteptai să urmeze încă ceva pentru a afla dacă acest Peter Parker avea să fie cu domnișoara Liz. Deși nu sunt mare fană a filmelor SF și, în special a genului ăsta de filme fantastice, sunt fericită că l-am văzut. Probabil că dacă nu mi s-ar fi propus această ieșire, aș fi rămas sub piatra mea uitându-mă la desene animate pe youtube.
 Am ajuns la concluzia că niciodată nu ar trebui să spun nu din prima și ar trebui să dau o șansă oricărei situații să se întâmple; asta nu doar în contextul ăsta, ci în general. Big like pentru Spider-Man. Recomand!

Un ceas distanță

Cred că singurul lucru pe care îl urăsc în adevăratul sens al cuvântului la fotografie e că-mi aduce aminte de trecut. Cum văd o poză mai veche, mă teleportez în timpul ăla și fac ce fac și reușesc doar să mă enervez singură. Îmi repet că alea au fost vremurile mele de glorie, cum totul mergea atât de bine, iar eu eram atât de fericită. Astea sunt niște prostii, oricum. Sunt conștientă, doar pe jumătate, că lucrurile frumoase au să se întâmple, dar eu n-am răbdare și asta mă face să pierd tot ce e mai important: prezentul. Și așa nu l-am trăit vreodată.
 Ca să fie un pardox, cred că de asta m-a și atras fotografia. Trebuia să am un lucru care să țină viu trecutul, ori niște imagini sunt perfecte. Oare eu am noțiunea timpului?
 poza e de pe 11 ianuarie și, surprinzător, eu sunt acea umbră :)

Până la urmă cine suntem noi să ne anulăm propriile vise?

 Zilele trecute, am primit un mail, și cum de curând am sincronizat gmail-ul pe telefon, acum știu și eu când primesc ceva. De obicei, sunt oferte de la emag (ei încă nu au înțeles că sunt pe nikon și-mi tot prezintă reduceri la obiective canon, dar pentru asta există adaptoarele, nu?:)))). Și, evident, că în momentul în care primesc o notificare, întind mâna după telefon: mail de la tatăl meu; subiect: iaca. Ce mi-o fi trimis? Deschid și văd câteva poze pe care le descarc imediat.
 Încă de când eram mică, de pe la 7 ani, cochetam cu ideea de fotografie. Îmi amintesc că, de Sf. Andrei primisem un aparat foto, primul meu aparat foto. E roz și încă îl păstrez în sertarul cu acesorii foto. Eram atât de impresionată de noua mea jucărie, încât o purtam peste tot cu mine. Unde eram eu, era și husa în care era camera.
 Obișnuiam să ieșim, eu cu tati, în parcul Tineretului și să ne plimbăm pe aleea principală. Am făcut poză tuturor trandafirilor în vara anului 2008. Făcuse și un album special. Erau de toate: peisaje cu trandafiri, prim-planuri cu trandafiri, poze în care țineam un trandafir în mână ș.a.m.d. Eram pasionată de trandafiri, iar acum nu-mi mai plac. De la trandafiri, am trecut la portrete. Plecam vara în tabere de creație și veneam cu cardul plin de poze, unele făcute aiurea, altele pe care și acum le mai păstrez pe un stick și mă uit din când în când la ele. Și pe lângă asta, mai și desenam. Picasso în devenire mi se mai spunea pe atunci. Cu timpul, numărul hobby-urilor mele s-a restrâns și chiar a fost o perioadă de vreo jumătate de an în care nu mi se mai părea nimic interesant. Simțeam că fac totul din obligație, deci nu mă simțeam bine. Mi-am dat seama că nu trebuie să continui așa și am renunțat la cursurile de desen, la cântat și, totodată, și la fotografie, ca mai târziu să mă reîntorc la cea din urmă.
 Drumul meu pe această „potecă” a început când am descoperit cerul; nu redescoperit. Până atunci mi se părea doar un element firesc care e acolo doar pentru că așa trebuia. Și mi-am umplut telefonul cu cerul sub diferitele lui forme: plin de nori de ploaie/furtună, senin, înstelat. Îmi plăcea să imortalizez toate schimbările lui; la un moment dat, am început să-l și pictez. Tot ceea ce pot să declar era că eram foarte fericită și, printr-un absurd, și acum încă sunr fericită pentru că pot să-l privesc și, câteodată, să-l fotografiez.
 Iar toate amintirile astea mi-au fost trezite datorită celor câteva poze cu trandafiri pe care le-am primit...
 Și tot ceea ce reușesc să fac acum este pentru că nu am renunțat atunci. Am continuat să sper că va veni din nou vremea mea și că voi face din nou ceea ce iubesc.