Dacă ați trecut măcar o dată în viață prin Piața Romană,
sigur l-ați remarcat pe el: tipul cu
OZN-ul.
La prima vedere poate părea un nume pe cât de neinspirat,
pe atât de banal, însă reflectă realitatea: un bărbat de vreo 25 de ani care lovește
ritmic o bucată confecționată din aliaje mtalice, iar sunetul este fascinant.
Nu se oprește din cântat decât după ce îngheață; își pune instrumentul în spate
și se plimbă puțin cât să-și dezmorțească trupul, apoi, își (re)așază scăunelul
pliant și, brusc, lumea din jurul lui se evaporă; este foarte concentrat. Când
te duci să-i lași măruntul rămas de la prânz în cutia pe care o ține la
picioare, își ridică privirea și-ți zâmebește sincer și, parcă, zâmbetul său te
binedispune mai mult decât cântecul său.
De când învăț
dimineața, simt că pot să fac orice dupe terminarea orelor, astfel, aleg să mă
pimb de colo-colo.
Era o zi de luni
obișnuită, una dintre acele zile în care nici nu-ți vine să te ridici din pat,
dar evident că nu aș fi putut rămâne acasă restul zilei. Orele s-au scrus rapid
și ne-am trezit cu 2 sticle de somersby și fiecare cu câte o julitură (lipsă de
experiență). Să nu mai spun că nu mai știu cum am aterizat în mijlocul Pieții
Romane, chiar lândă metrou, foarte aproape de extraterestrul nostru. Au apărut
și zânele pe care le așteptam și am rămas necintiți vreo oră jumătate.
În acele 90 de
minute s-a întâmplat, de fapt, ceea ce m-a făcut să vreau să scriu chestia
asta, ce-o fi ea; nu îi pot defini scopul exact.
Foarte rar mi se
întâmplă să nu privesc, măcar pentru o amărâtă de secundă, fiecare persoană
care trece pe lângă mine, dar pe femeia asta chiar n-am văzut-o. Mi-a cerut o
foaie și un pix. Era îmbrăcată cu o geacă bleumarin, destul de lungă, iar pe
cap purta o căciuă gri cu un ciucire care dansa la fiecare mișcare fină pe care
o făcea ea. I-am întins una dintre zecile de foi pe care le car zilnic cu mine,
iar pixul din mână ei nu știu de unde a apărut. Inițial, stătea aplecată de la
mijloc, dar cu spatele la noi – chipul său fiind îndreptat spre el. Ne întoarcem unii spre alții cu mine
ciudate, întrebându-ne din priviri ce scrie, dar sentimentul ăsta de
curiozitate a dispărut rapid căci știam că nu o putem întrupe cum nici pe omul
din spațiu nu-l poți întrerupe din cântecul să continuu.
S-a întors cu fața
spre noi și am putut-o privi îndeung; buzele ei se mișcau fără ca vreun sunet
să iasă din corzile vocele, iar imaginea chipului ei nu poate fi descrisă în
cuvinte (exercițiu de imaginație). A întins foaia și, cu un imbold venit de
nicăieri, am prins-o între două degete, dar nu mi-am mutat privirea imediat
spre acele cuvinte înșirate. Ne-a întrebat dacă unul dintre noi are voce, dacă
putem cântă, însă asta nu s-a întâmplat. A zis că s-a săturat de agomerație, de
trafic, de lucrurile astea care alcătuiesc ambient contemporan. A spus că-și
dorește să vadă mai mulți extratereștrii.
A lăsat bucata de hârtie, decizia fiind a noastră: i-o dăm lui sau o păstrăm. A plecat apoi, dar cred că mai potrivit e să
spun că, de fapt, s-a stins ușor în timpul în care legam cuvintele așternute de
ea. S-a întors în locul din care venise; de nicăier (Unde sunteți?).
Lucrurile s-au
suprapus; astfel: tipul lovea OZN-ul,
femeia scria, iar o altă tipă danssa, dar era foarte aglomerat. Oamenii aproape
își izbeau umerii încercând să se deplaseze. Mișcările ei desenau sunetele
scoase de hang: era o reprezentare
vie a minunatului cântec (care îi inunda corpul). Poate că ar fi fost mișto să
prindă și trecătorii în jocul său, dar nu s-a întâmplat asta.
Tot ce am relatat
anterior ar fi putut fi concretizat într-o fotografie, dar n-am făcut-o (însă
nici la scris nu mă pricep).
Și eu m-am săturat
de orașul ăsta, de mașini, de garniturile de metrou care scot sunetele pe care
le aud în cele mai crunte coșmaruri, de fumul gros pe care-l privesc dimineața
prin geamul clasei în care stau acum.
Nu vă supărați: întorceți-vă și stingeți-mă
și pe mine în muțimea de suflete...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu