OZN-ul, femeile și alți trecători

Dacă ați trecut măcar o dată în viață prin Piața Romană, sigur l-ați remarcat pe el: tipul cu OZN-ul.

 La prima vedere poate părea un nume pe cât de neinspirat, pe atât de banal, însă reflectă realitatea: un bărbat de vreo 25 de ani care lovește ritmic o bucată confecționată din aliaje mtalice, iar sunetul este fascinant. Nu se oprește din cântat decât după ce îngheață; își pune instrumentul în spate și se plimbă puțin cât să-și dezmorțească trupul, apoi, își (re)așază scăunelul pliant și, brusc, lumea din jurul lui se evaporă; este foarte concentrat. Când te duci să-i lași măruntul rămas de la prânz în cutia pe care o ține la picioare, își ridică privirea și-ți zâmebește sincer și, parcă, zâmbetul său te binedispune mai mult decât cântecul său.

 De când învăț dimineața, simt că pot să fac orice dupe terminarea orelor, astfel, aleg să mă pimb de colo-colo.

 Era o zi de luni obișnuită, una dintre acele zile în care nici nu-ți vine să te ridici din pat, dar evident că nu aș fi putut rămâne acasă restul zilei. Orele s-au scrus rapid și ne-am trezit cu 2 sticle de somersby și fiecare cu câte o julitură (lipsă de experiență). Să nu mai spun că nu mai știu cum am aterizat în mijlocul Pieții Romane, chiar lândă metrou, foarte aproape de extraterestrul nostru. Au apărut și zânele pe care le așteptam și am rămas necintiți vreo oră jumătate.

 În acele 90 de minute s-a întâmplat, de fapt, ceea ce m-a făcut să vreau să scriu chestia asta, ce-o fi ea; nu îi pot defini scopul exact.

 Foarte rar mi se întâmplă să nu privesc, măcar pentru o amărâtă de secundă, fiecare persoană care trece pe lângă mine, dar pe femeia asta chiar n-am văzut-o. Mi-a cerut o foaie și un pix. Era îmbrăcată cu o geacă bleumarin, destul de lungă, iar pe cap purta o căciuă gri cu un ciucire care dansa la fiecare mișcare fină pe care o făcea ea. I-am întins una dintre zecile de foi pe care le car zilnic cu mine, iar pixul din mână ei nu știu de unde a apărut. Inițial, stătea aplecată de la mijloc, dar cu spatele la noi – chipul său fiind îndreptat spre el. Ne întoarcem unii spre alții cu mine ciudate, întrebându-ne din priviri ce scrie, dar sentimentul ăsta de curiozitate a dispărut rapid căci știam că nu o putem întrupe cum nici pe omul din spațiu nu-l poți întrerupe din cântecul să continuu.

 S-a întors cu fața spre noi și am putut-o privi îndeung; buzele ei se mișcau fără ca vreun sunet să iasă din corzile vocele, iar imaginea chipului ei nu poate fi descrisă în cuvinte (exercițiu de imaginație). A întins foaia și, cu un imbold venit de nicăieri, am prins-o între două degete, dar nu mi-am mutat privirea imediat spre acele cuvinte înșirate. Ne-a întrebat dacă unul dintre noi are voce, dacă putem cântă, însă asta nu s-a întâmplat. A zis că s-a săturat de agomerație, de trafic, de lucrurile astea care alcătuiesc ambient contemporan. A spus că-și dorește să vadă mai mulți extratereștrii. A lăsat bucata de hârtie, decizia fiind a noastră: i-o dăm lui sau o păstrăm. A plecat apoi, dar cred că mai potrivit e să spun că, de fapt, s-a stins ușor în timpul în care legam cuvintele așternute de ea. S-a întors în locul din care venise; de nicăier (Unde sunteți?).

 Lucrurile s-au suprapus; astfel: tipul lovea OZN-ul, femeia scria, iar o altă tipă danssa, dar era foarte aglomerat. Oamenii aproape își izbeau umerii încercând să se deplaseze. Mișcările ei desenau sunetele scoase de hang: era o reprezentare vie a minunatului cântec (care îi inunda corpul). Poate că ar fi fost mișto să prindă și trecătorii în jocul său, dar nu s-a întâmplat asta.

 Tot ce am relatat anterior ar fi putut fi concretizat într-o fotografie, dar n-am făcut-o (însă nici la scris nu mă pricep).

 Și eu m-am săturat de orașul ăsta, de mașini, de garniturile de metrou care scot sunetele pe care le aud în cele mai crunte coșmaruri, de fumul gros pe care-l privesc dimineața prin geamul clasei în care stau acum.

 Nu vă supărați: întorceți-vă și stingeți-mă și pe mine în muțimea de suflete...

A noastră fotografie

 La mulți ani, dragă fotografie! La mulți ani tuturor fotografilor! Lumina divină să ne inspire și să ne îndrume câtre cât mai multe cadre reușite!
 Astăzi, 19 August, este Ziua Internațională a Fotografiei. Spre rușinea mea, am aflat asta mult prea târziu și nu am reușt să mă pregătesc în vreun fel, însă voi lăsa câteva dintre cele mai bune fotografii de ale mele la sfârșitul articolului. Pentru fotografii din întreaga lume, este una dintre cele mai importante zile din an, unii considerând-o o a doua aniversare. Pentru mine, ca fotograf începător, aceste 24 de ore îmi dau șansă de a mă gândi la toate reușitele pe care le-am avut cu ajutorul acestei arte vizuale.
 Fotografia este lumea în care mă scufund în multe momente din viață. În cotidian, sunt clipele în care simt că nu mai am ce căuta aici, că ar trebui să fac ceva care să mă convingă că toate lucrurile se întâmpla chiar cu un scop și că orice aș face este bine. Ei bine, atunci iau camera și plec; oriunde, oricând, dar singură. Când sunt supărată sau tristă privesc apusul și mai mereu se întâmplă ca soarele să-și picteze tabloul splendid pentru a-mi arăta că același lucru trebuie să fac și eu: să lupt pentru a împrăștia frumosul în lume și așa fac poze. Surprind unele momente incredibile pe care le trăiesc cu gândul că cineva poate, poate va putea să-și compună poezia cu ajutorul a ceea ce „creez” eu. Și am pus creez între ghilimele pentru că este impropriu spus deoarece nimic din ceea ce pot surprinde nu este nou; de fapt, toată frumusețea există în jurul nostru, însă unii aleg să-și zidească bariere în jurul lor. Cu ajutorul fotografiei, norul format de-a lungul timpului în preajma mea a început să se risipească. Doar așa am învățat să apreciez frumosul și, cel mai important, să apreciez oamenii pentru efortul pe care îl fac în promovarea frumosului în viața noastră.

 

Influența mediului online

Cred că cel mai satisfăcător lucru în lumea asta este să observi evoluția cuiva în timp. Să fii alături de o persoană fără ca ea să știe cu adevărat.
 Mi-am amintit toate lucrurile astea mai devreme când, doar cu un amărât de mesaj, am făcut pe cineva fericit. Iar acel cineva nici prieten nu e, ci o simplă cunoștință și colegă de liceu.
 Ea desenează și nu pot să neg că sunt puțin invidioasă pe cei care sunt în stare să deseneze ceva fără să arate ca niște schițe pentru o animație proastă. Probabil ăsta e motivul pentru care continui cu fotografia.
 Fata asta are un talent special, al ei, cu ajutorul căruia mereu îmi aduce un zâbet pe față. Postează destul de mult lucrrile sale pe snapchat și, îndirect, parcă ne-ar încuraja ca și noi la rândul nostru să facem asta. Personal, mă îndeamnă să lucrez din ce în ce mai mult la ceea ce șiu eu mai bine să fac. E una dintre persoanele pe care le pruvesc drept un model pentru minein ceea ce priveșe evoluția artelor vizuale. Văzând cât de mult înceracă să se perfecționeze, mă face să reaizez că, de fapt, noi alegem cât de mult dormi să urcăm pe scara evoluției proprii.
 Exact genul ăsta de persoane îmi place să văd în mediul online.

Cum mi-a fost fericirea

 Am văzut „The space between us” ieri, spre rușinea mea. Zic asta pentru că devorasem celelalte filme cu Asa. Trecând peste faptul că a fost unul dintre cele mai slabe filme pe care le-am văzut anul ăsta, a fost o scenă care m-a marcat profund și în care m-am regăsit: puștiulică ăsta, Gardner (personajul principal), are primul său contact cu Pământul și exclamă în extaz: „Water! Water! There is water everywhere! I feel so heavy... but light; that's normal?!”, iar un alt domn adaugă: „I believe the term is „euforia”!”. Scena a fost superbă; am dat replay de câtev ori și tot nu mă mai săturam, însă, la prima vedere, mi s-a părut ceva ireal. Cum și când s-ar fi putut aplica asta în viața reală? Cine ar radie atâta fericire, inocență și confuzie într-un singur moment?
 După 12 ore de mers cu autocarul, deja simțeam că o iau razna și mă simțeam tot mai rău. Timpul trecea al naiba de greu, iar drumul devenea din ce în ce mai prost: gropurile se înmulțeau. Sentimentul ăla de liniște începea să-mi apase mai puternic pieptul de la o secundă la alta. Începusem să pierd din puțin ăla de speranță de care trăgeam cu dinții. Încercam să, dar era absolut imposibil. Un coșar; voiam să cobor cât mai repede, dar când a venit timpul nu mă simțeam pregătită. Mi se pusese un nod în gât și trebuia neapărat să respir altceva decât aerul ăla îmbâcsit din mașină. Fiecare pas pe care îl făceam spre ușă și fiecare scară coborâtă mă amețea. Nu mai puteam să rezist, dar am coborât, iar lucrurile au evoluat atât de repede, încât m-am trezit pe balcon. Ăla a fost momentul în care am început să plâng: de fericire (eram totuși acolo), dar și de tristețe (nu aveam un motiv pentru care îmi fusese frică să-mi continui drumul). Și atunci a șoptit: „Cred că termenul se numește „euforie”...”.
 Ăsta a fost momentul ăla de confuzie maximă, de inocență și, totodtă, fericire. Să încep să iubesc din ce în ce mai mult ceea ce mă înconjoară și să înțeleg de ce așteptările sunt atât de lungi și par interminabile... Și sper, totuși, să nu mă fi pierdut.
 Iar una peste alta, mă găsesc aici cu un zâmbet larg și tâmp pe față, cu „Take me back” de la Kongos în căști și cu pozele făcute dincolo în față și cred că lucririle frumoase încep să iasă la suprafață abia acum.
 Inserez câteva poze(mai nereușite însă pentru că pe celelelte le păstrez pentru o dată viitoare). Enjoy! :)

Trecere absentă

 Să nu fi făcut nimic bun pentru mine până acum? Dar de ce să-mi fi dat deja sema? Mai benefic pentru toți era să-mi continui fuga pe care am trăit-o în ultimul timp (sau în ultima viață).
 Sunt doar o piesă din întregul puzzle; eu o bucată, iar voi, ceilalți sunteți restul. Deci toți alcătuim un întreg. Dacă una din piesele care mă înconjoară dispare, se formează un mic gol în micul meu univers, iar bucățile de carton încep iar să se amestece, astfel ajungând să-mi găsesc un alt loc. Atunci, viața mea, în general, este alcătuită din câteva zeci de piese care încet par să dispară. Iar eu degeaba rearanjez jocul pentru că nu mai există niciun loc în care să mă potrivesc perfect. Se pare că ar trebui să mă mulțumesc cu frânturi de fericire și singurătate.
 Și apoi îmi dau seama că încercând să-mi găsesc locul marginile piesei nu mai sunt ca la început; devin din ce în ce mai tocite și se deformează treptat. Iar asta înseamnă că nu mai sunt eu, nu? Chiar înseamnă că am uitat să mă opresc pentru să-mi trăi momentele?