Lipsă

Nu știu dacă am simțit până acum ceva: dragoste, ură, fericire, tristețe etc. Trăiesc într-o chestie care-mi filtrează totul, iar când lucrurile se apropie de suflet, ajung toate la fel: gri precum norii care prevestesc o ploaie chinuită. Mă zbat și plâng . Am impresia că dacă vărs câteva lacrimi sunt o persoană sensibila și sunt în stare să percep toate emoțiile, însă nu e așa. Aș vrea să simt adevăratele pulsații pe care ceilalți le experimentează. Are rost să-mi fac vreo speranță în privința asta? Iar dacă iubirea schimbă totul, dați-mi iubire! Iau și eu puțină cât să vă mai rămână și vouă. Faceți o faptă bună pentru mine și ceilalți; să simțim împreună!

Reamintire

Să zicem că viața mea e compusă din niște frânturi care se repetă de câteva ori, apoi găsesc altceva, iar la sfârșit ajung să o iau de la capăt.
 Sunt zonele alea cărora nu le-am mai dat atenție de când eram în gimnaziu. S-au păstrat aceleași betoane. E vorba de o casă care, presupuneam noi, e a unui ajutor de preot, iar acum e părăsit. Din câte am înțeles, e părăsită de ceva timp. În utimul timp nu am dat importanță lucrurilor pe care deja le știam și am scăpat din vedere toată treaba asta. În seara asta a reușit să mă recucerească aspectul ei neîngrijit și zvonurile care se refereau la misterioasele scări de la intrare. Fără aparat nu pot să fac nimic, motiv pentru care am făcut stânga împrejur și m-am grăbit spre casă. E una din serile în care soarele apune minunat. Cu ultimele lui forțe proiectează câteva formea pe geamuri, apoi coboară grăbit. Drumul de la blocul meu și casa aia mi se pare prea lung. Merg greu pe stradă. Ei (nu am menționat că nu eram singură) au încercat înaintea mea să intre în curte și au fost atenționați că dacă mau au curaj să vină acolo din nou, respectivul va chema poliția. Mie nici că-mi pasă. Mi-era frică doar de câinii aia care, cred și sper, sunt închiși în spate. Lătrau tare și neîncetat. Simt un fior pe șira spințrii care nu îmi dă pace. Nu pot să intru acum. Se înnoptează. Lumina devine din ce în ce mai slabă. Ocolesc cu pași mărunți de câtev ori gardul casei, urcând și coborând dealul bisericii. Trebuie să știu ce mă așteaptă mâine dimineață.
 Cu câțiva ani în urmă, prin 2013 cred, am intrat cu niște colegi aici și s-a sfârșit totul cam nasol. Tipul care ocuia acolone- alergat cu un baltag până în dreptul porții școlii. Acum mi-e frică să nu dau nas în nas cu el. Aseară se vedeau niște lumini albastre care pătrundeau prin geam și am presupus că e un televizor aprins. Întrebarea e „cine naiba se uită la tv dacă nu mai locuiește nimeni acolo?”. M-am împăcat, oarecum, cu gândul că nu am cum să mor în încercarea mea de a retrăi niște episoade din copilărie. În cel mai rău caz, plecam bătută sau ajugeam pe la vreo secție de poliție. Azi dimineață m-am hotărât să calc în grădina aia.
 Miroase a mucegai. Un maldăr de lemne e aruncat în mijocu  grădinii, paralel cu poarta. Trebuie să urc ușor pe ele ca să pot ajunge mai aproape de casă. Mirosul de mucegai și de vechi se intensifică odată cu înaintarea mea. Acum chiar mi-e frică, în ciuda faptului că nu era prima dată când mă aventurez într-o astfel de expediție, Mă învârt de câteva ori în speranța că voi găsi ceva interesant și brusc ajung la concluzia că înțelept ar fi să las naiba totul baltă și să plec cât mai am ocazia. Deja auzisem pe cineva care intrase ori în biserică, ori în baraca de lângă; oricum, e posibil să mă fi văzut deja. Acum că au început și câinii să latre, trebuie să zbor peste gard. E imposibl. Capacul lentile se lovește de oobiectiv, iar lemnele îmi trosnesc sub picioare. Fir-ar, cred că m-a văzut. În capul meu nu mai e nimic
 Sunt în viață? Stau pe bancă și privesc pereții pe care se scurg crengu lungi de câțiva metri. Unele geamuri sunt deschise și, astfel, văd mobila din interior. Soarele nici nu a cutezat să iasă în dimineața asta. Sunt atât de obosită. Acum ar trebui să fiu acasă, pregătindu-mă pentru liceu. Ochii mi se închid. Revăd frânturi din episodul cu baltagul ăla nenorocit. Am avut atâte coșmaruri de atunci, încât acum mi-e imposibil să deosebesc realitatea de amintirile care mi se derulează în cap. Câinii din grădină ies și se năpustesc asupra mea. Mă împrăști ușor și nu mai simt nimic. Dacă până acum eram încrezătoare în forțele mele și eram sigură că nu pățesc nimic, acum cred că sunt moartă.

Stări la metrou

 Oboseala se scurge ușor prin mine; nici metroul nu mai rezistă mult. Alunecă încet pe linii și face un zgomot groaznic care-mi inundă timpanele. Mă sprijin de bara din dreapta mea și îmi plec ușor capul în față. Nu știu cât mai am până va trebui să cobor. Nu prea merg în directia asta, așa că nu cunosc stațiile și trebuie să văd indicatoarele ca să îmi dau seama unde sunt. E liniște. M-am obișnuit cu sunetele, iar altceva nu se mai aude. Niciun om urlând indignat la telefon; atmosfera obișnuită la ora asta: 8:27. Abia acum, la Unirii, mai urcă niște oameni: 2 baieți, proaspăt angajați la Starbucks, și o tipa care citea când a trecut pragul trenului. O privire mi-a aruncat de când a urcat. Ochii îi strălucesc în lumina slabă și își mușcă buzele. Nu văd ce carte citește. Are o copertă roșie peste titlul. Are momentele astea în care zâmbește și chiar îmi vine să o intreb ce naiba se întâmplă. Pare fericită. Poate intr-o zi am s-o reîntâlnesc și atunci are sa mă învețe formula fericirii. Sau poate nu treuie să o învăț, doar să-mi găsesc motivul meu personal. Iar, eventual, tipa asta zâmbește doar pentru că nu știu care personaj l-a sărutat pe celălalt, noaptea târziu, într-o gară, sub un felinar. Era clipa ei.
  Pana când se întamplă, las o poza de la metrou... Nu de azi, nici de ieri, ci din zilele alea bune.

Fuga după soare

 Ziua asta nu a început ca una din acelea care păreau că-mi pregătesc o surpriză, dar s-a terminat într-un fel unic. Eu, aici, scriind o chestie, numai articol nu se poate numi ăsta; ceva pe care să-l pot citi peste ceva timp și să-mi amintesc cu drag de ziua asta și de cum am făcut acest prim pas dificil. Nu știu dacă ar trebui să am emoții, însă îmi tremură degetele de pe o literă pe alta. Cu greu continui să scriu. Fac pauze lungi în care gândesc următoarele trei cuvinte, apoi respir și o iau de la capăt. Firește că am șters rănduri întregi până să ajung la conținutul âsta. Ezit să spun chiar tot ce-mi trece prin cap, altfel ar fi propoziții neterminate și câteva semne de punctuație aruncate pe ici-colo. Oricum, nu obișnuiesc să scriu mult. Mă plictisesc repede să dezvolt o singură idee, așa că jonglez între gânduri.
În tot ceea ce scriu am să încerc să par cât mai hotărâtă, să nu mă feresc să-mi exprim convingerile și să vorbesc despre ce-mi place: fotografia, plimbările lungi fără o destinație definită... Trec direct la „întâmplare”.
 Nu e nimic special la cum a început. O zi normală de vineri: teme, teste, orele de la liceu. Spre sfârșit, totuși, am reușit să o fac cumva să o pot distinge de cea de ieri, alaltăieri etc. Am ieșit mai devreme de la liceu și tare m-am bucurat când am văzut că soarele încă nu dispăruse. După multe minute pierdute în stație și înghesuiala din autobuz, am coborât. Căutam soarele ca și când ar fi fost ultimul lucru pe care voiam să-l văd. Dezamăgită am fost când conturul blocurilor acoperea întreg punctul meu de interes Soluții mereu există, numai că tocmai atunci când trebuie să le găsești parcă pleacă pe partea cealaltă a lumii. Fiindcă îmi doream atât de mult să fac o amărâtă de poză, am renunțat la toată rușinea și am intrat în bloc; acel bloc. Urâsc liftul ăla... De la etajul 10 se vede cel mai bine. Văd liceul, fumul care este smuls de vânt din furnalele uriașe și câteva raze de soare abia vizibile cu ochiul liber. Știam că nu mai am nicio șansă să fac o poză atunci, așa că am mai așteptat câteva minute. Dungi lungi si roz au început să se instaleze pe fondul albastru și mă pierdeam în detaliile care se conturau de la o secundă la alta. Totul este despre o fracțiune de secundă, iar dacă ai pierdut-o... Iar a mea nu s-a risipit. M-am bucurat de ea până s-a stins ușor. Să prețuim clipele!