Fuga după soare

 Ziua asta nu a început ca una din acelea care păreau că-mi pregătesc o surpriză, dar s-a terminat într-un fel unic. Eu, aici, scriind o chestie, numai articol nu se poate numi ăsta; ceva pe care să-l pot citi peste ceva timp și să-mi amintesc cu drag de ziua asta și de cum am făcut acest prim pas dificil. Nu știu dacă ar trebui să am emoții, însă îmi tremură degetele de pe o literă pe alta. Cu greu continui să scriu. Fac pauze lungi în care gândesc următoarele trei cuvinte, apoi respir și o iau de la capăt. Firește că am șters rănduri întregi până să ajung la conținutul âsta. Ezit să spun chiar tot ce-mi trece prin cap, altfel ar fi propoziții neterminate și câteva semne de punctuație aruncate pe ici-colo. Oricum, nu obișnuiesc să scriu mult. Mă plictisesc repede să dezvolt o singură idee, așa că jonglez între gânduri.
În tot ceea ce scriu am să încerc să par cât mai hotărâtă, să nu mă feresc să-mi exprim convingerile și să vorbesc despre ce-mi place: fotografia, plimbările lungi fără o destinație definită... Trec direct la „întâmplare”.
 Nu e nimic special la cum a început. O zi normală de vineri: teme, teste, orele de la liceu. Spre sfârșit, totuși, am reușit să o fac cumva să o pot distinge de cea de ieri, alaltăieri etc. Am ieșit mai devreme de la liceu și tare m-am bucurat când am văzut că soarele încă nu dispăruse. După multe minute pierdute în stație și înghesuiala din autobuz, am coborât. Căutam soarele ca și când ar fi fost ultimul lucru pe care voiam să-l văd. Dezamăgită am fost când conturul blocurilor acoperea întreg punctul meu de interes Soluții mereu există, numai că tocmai atunci când trebuie să le găsești parcă pleacă pe partea cealaltă a lumii. Fiindcă îmi doream atât de mult să fac o amărâtă de poză, am renunțat la toată rușinea și am intrat în bloc; acel bloc. Urâsc liftul ăla... De la etajul 10 se vede cel mai bine. Văd liceul, fumul care este smuls de vânt din furnalele uriașe și câteva raze de soare abia vizibile cu ochiul liber. Știam că nu mai am nicio șansă să fac o poză atunci, așa că am mai așteptat câteva minute. Dungi lungi si roz au început să se instaleze pe fondul albastru și mă pierdeam în detaliile care se conturau de la o secundă la alta. Totul este despre o fracțiune de secundă, iar dacă ai pierdut-o... Iar a mea nu s-a risipit. M-am bucurat de ea până s-a stins ușor. Să prețuim clipele!