Sunt zonele alea cărora nu le-am mai dat atenție de când eram în gimnaziu. S-au păstrat aceleași betoane. E vorba de o casă care, presupuneam noi, e a unui ajutor de preot, iar acum e părăsit. Din câte am înțeles, e părăsită de ceva timp. În utimul timp nu am dat importanță lucrurilor pe care deja le știam și am scăpat din vedere toată treaba asta. În seara asta a reușit să mă recucerească aspectul ei neîngrijit și zvonurile care se refereau la misterioasele scări de la intrare. Fără aparat nu pot să fac nimic, motiv pentru care am făcut stânga împrejur și m-am grăbit spre casă. E una din serile în care soarele apune minunat. Cu ultimele lui forțe proiectează câteva formea pe geamuri, apoi coboară grăbit. Drumul de la blocul meu și casa aia mi se pare prea lung. Merg greu pe stradă. Ei (nu am menționat că nu eram singură) au încercat înaintea mea să intre în curte și au fost atenționați că dacă mau au curaj să vină acolo din nou, respectivul va chema poliția. Mie nici că-mi pasă. Mi-era frică doar de câinii aia care, cred și sper, sunt închiși în spate. Lătrau tare și neîncetat. Simt un fior pe șira spințrii care nu îmi dă pace. Nu pot să intru acum. Se înnoptează. Lumina devine din ce în ce mai slabă. Ocolesc cu pași mărunți de câtev ori gardul casei, urcând și coborând dealul bisericii. Trebuie să știu ce mă așteaptă mâine dimineață.
Cu câțiva ani în urmă, prin 2013 cred, am intrat cu niște colegi aici și s-a sfârșit totul cam nasol. Tipul care ocuia acolone- alergat cu un baltag până în dreptul porții școlii. Acum mi-e frică să nu dau nas în nas cu el. Aseară se vedeau niște lumini albastre care pătrundeau prin geam și am presupus că e un televizor aprins. Întrebarea e „cine naiba se uită la tv dacă nu mai locuiește nimeni acolo?”. M-am împăcat, oarecum, cu gândul că nu am cum să mor în încercarea mea de a retrăi niște episoade din copilărie. În cel mai rău caz, plecam bătută sau ajugeam pe la vreo secție de poliție. Azi dimineață m-am hotărât să calc în grădina aia.
Miroase a mucegai. Un maldăr de lemne e aruncat în mijocu grădinii, paralel cu poarta. Trebuie să urc ușor pe ele ca să pot ajunge mai aproape de casă. Mirosul de mucegai și de vechi se intensifică odată cu înaintarea mea. Acum chiar mi-e frică, în ciuda faptului că nu era prima dată când mă aventurez într-o astfel de expediție, Mă învârt de câteva ori în speranța că voi găsi ceva interesant și brusc ajung la concluzia că înțelept ar fi să las naiba totul baltă și să plec cât mai am ocazia. Deja auzisem pe cineva care intrase ori în biserică, ori în baraca de lângă; oricum, e posibil să mă fi văzut deja. Acum că au început și câinii să latre, trebuie să zbor peste gard. E imposibl. Capacul lentile se lovește de oobiectiv, iar lemnele îmi trosnesc sub picioare. Fir-ar, cred că m-a văzut. În capul meu nu mai e nimic
Sunt în viață? Stau pe bancă și privesc pereții pe care se scurg crengu lungi de câțiva metri. Unele geamuri sunt deschise și, astfel, văd mobila din interior. Soarele nici nu a cutezat să iasă în dimineața asta. Sunt atât de obosită. Acum ar trebui să fiu acasă, pregătindu-mă pentru liceu. Ochii mi se închid. Revăd frânturi din episodul cu baltagul ăla nenorocit. Am avut atâte coșmaruri de atunci, încât acum mi-e imposibil să deosebesc realitatea de amintirile care mi se derulează în cap. Câinii din grădină ies și se năpustesc asupra mea. Mă împrăști ușor și nu mai simt nimic. Dacă până acum eram încrezătoare în forțele mele și eram sigură că nu pățesc nimic, acum cred că sunt moartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu