Joc în ploaie

 Aruncă-ți umbrela și hai cu mine. E bestial. Plouă neîncetat, iar picăturile mi se scurg încet din păr pe umeri. Puloverul mi s-a îngreunat și-mi alunecă de pe brațe; ș-apoi încerc să-l storc cât să nu-mi ajungă până la genunchi. Iar tu.. Ochii îți sclipesc, eziți să-mi spui ceva, doar te bucuri de unul dintre puținele lucruri care au rămas la fel: ploaia.
 Oamenii fug cocoșați în case când cerul se descarcă și uită-ne pe noi, pășind greu în fecare baltă. În ghetele mele este o mare încă nedescoperită, iar valuri se formează când merg. Dar nu-mi pasă; sunt fericită, apoi ești și tu aici cu mine.
 Mă bucur de fiecare strop de apă care îmi limpezeșe fața și-mi sterg lentilele ochelarilor cu mâneca puloverului, oricum sunt fleașcă. Cu inocența ta încerci să-ți aprinzi o țigară, dar bricheta nu pare să coopereze. Încerci o dată, de două ori și-o arunci de peretele blocului. Cred că cel mai trist lucru pentru un fumător e să nu aibă brichetă; de-ai fi învățat să arinzi focul cu doua bețe, ți-ar fi prins bine în seara asta.
 Stai cu spatele la mine, urlând de fericire. Soarele își dă ultima răsuflare și cade după conturile blocurilor. Nu se întunecă. Lumina e așa de puternică, încât tu chiar porți ochelari de soare. Balta asta dintre noi e adâncă cât un ocean, însă cine își riscă viața pentru a-l salva pe celălalt?

Monolog despre iubire

 Când iubești pe cineva încerci să-ți afirmi dragostea, să îi dovedești asta. Câteodată, Universul  este de partea ta, însă dacă nici el nu te ajută ce faci? Speri și speri. E singurul lucru la care mă mai gândesc acum. Vveni ziua aia în care am să-ți spun: „Da, frate, te iubesc și aș face orice pentru tine...ORICE; înțelegi? ” Iar zilele trec, te văd de atâtea ori și nimic. Doar stau.

 Oi fi eu nebună, ori în toată chestia asta trebuie să insiști? Nu te sună dobitocul\dobitoaca? Arată-i că îl\o iubești și sun-o /sună-l; povestește-i cât de mult înseamnă pentru tine. Calcă-ți pe orgoliu și fă pasul. Tare-mi place când mă pronunț și încerc să dau un sfat în legătură cu subiectul ăsta, în timp ce eu nu sunt în stare să fac absolut nimic. Stau în fața persoanei  pe care o iubesc aproape zilnic și nu pot sugera nimic legat de asta. Sunt efectiv o legumă când îmi vorbește. Încerc să fac cu totul altceva decât să o privesc în ochi. Contactul ăla vizual mă distruge. Mă face, totuși, să mai am o firimitură de speranță în sacul ăla din care tot am mai lua în ultimii doi ani pentru a-mi face curaj să-i vorbesc. Vreau, doar că mi-e frică... Și nu genul ăla de frică pe care o simt de obicei. E atât de greu să exprim orice.

„E minunat să iubești, calmează-te!” îmi impun de fiecare dată când pun capul pe pernă. Adesea, nici eu nu mă cred, ci o zic doar așa, ca să mă aud spunând-o. Apoi vin momentele alea în care chiar mă bucur că pot să simt ceva. Și-apoi mă întreb „Dacă n-ai exista TU, aș mai fi eu cea de acum? Aș mai trăi, de fapt?”. O obsesie, nu altceva; una care mă face să te implic în cel mai primitiv nivel în tot ceea ce scriu.

  Și atunci, mă gândesc la EA, cum a iubit, și mă tem că încă iubește, un dobitoc pentru care ar face orice. Altă obsesie, a ei; nu i-o pot lua. Pot să spun atât: să ne tratăm și să ne afirmăm iubirea. Pentru tine am scris asta, ființă cu inima plecată...