A noastră fotografie

 La mulți ani, dragă fotografie! La mulți ani tuturor fotografilor! Lumina divină să ne inspire și să ne îndrume câtre cât mai multe cadre reușite!
 Astăzi, 19 August, este Ziua Internațională a Fotografiei. Spre rușinea mea, am aflat asta mult prea târziu și nu am reușt să mă pregătesc în vreun fel, însă voi lăsa câteva dintre cele mai bune fotografii de ale mele la sfârșitul articolului. Pentru fotografii din întreaga lume, este una dintre cele mai importante zile din an, unii considerând-o o a doua aniversare. Pentru mine, ca fotograf începător, aceste 24 de ore îmi dau șansă de a mă gândi la toate reușitele pe care le-am avut cu ajutorul acestei arte vizuale.
 Fotografia este lumea în care mă scufund în multe momente din viață. În cotidian, sunt clipele în care simt că nu mai am ce căuta aici, că ar trebui să fac ceva care să mă convingă că toate lucrurile se întâmpla chiar cu un scop și că orice aș face este bine. Ei bine, atunci iau camera și plec; oriunde, oricând, dar singură. Când sunt supărată sau tristă privesc apusul și mai mereu se întâmplă ca soarele să-și picteze tabloul splendid pentru a-mi arăta că același lucru trebuie să fac și eu: să lupt pentru a împrăștia frumosul în lume și așa fac poze. Surprind unele momente incredibile pe care le trăiesc cu gândul că cineva poate, poate va putea să-și compună poezia cu ajutorul a ceea ce „creez” eu. Și am pus creez între ghilimele pentru că este impropriu spus deoarece nimic din ceea ce pot surprinde nu este nou; de fapt, toată frumusețea există în jurul nostru, însă unii aleg să-și zidească bariere în jurul lor. Cu ajutorul fotografiei, norul format de-a lungul timpului în preajma mea a început să se risipească. Doar așa am învățat să apreciez frumosul și, cel mai important, să apreciez oamenii pentru efortul pe care îl fac în promovarea frumosului în viața noastră.

 

Influența mediului online

Cred că cel mai satisfăcător lucru în lumea asta este să observi evoluția cuiva în timp. Să fii alături de o persoană fără ca ea să știe cu adevărat.
 Mi-am amintit toate lucrurile astea mai devreme când, doar cu un amărât de mesaj, am făcut pe cineva fericit. Iar acel cineva nici prieten nu e, ci o simplă cunoștință și colegă de liceu.
 Ea desenează și nu pot să neg că sunt puțin invidioasă pe cei care sunt în stare să deseneze ceva fără să arate ca niște schițe pentru o animație proastă. Probabil ăsta e motivul pentru care continui cu fotografia.
 Fata asta are un talent special, al ei, cu ajutorul căruia mereu îmi aduce un zâbet pe față. Postează destul de mult lucrrile sale pe snapchat și, îndirect, parcă ne-ar încuraja ca și noi la rândul nostru să facem asta. Personal, mă îndeamnă să lucrez din ce în ce mai mult la ceea ce șiu eu mai bine să fac. E una dintre persoanele pe care le pruvesc drept un model pentru minein ceea ce priveșe evoluția artelor vizuale. Văzând cât de mult înceracă să se perfecționeze, mă face să reaizez că, de fapt, noi alegem cât de mult dormi să urcăm pe scara evoluției proprii.
 Exact genul ăsta de persoane îmi place să văd în mediul online.

Cum mi-a fost fericirea

 Am văzut „The space between us” ieri, spre rușinea mea. Zic asta pentru că devorasem celelalte filme cu Asa. Trecând peste faptul că a fost unul dintre cele mai slabe filme pe care le-am văzut anul ăsta, a fost o scenă care m-a marcat profund și în care m-am regăsit: puștiulică ăsta, Gardner (personajul principal), are primul său contact cu Pământul și exclamă în extaz: „Water! Water! There is water everywhere! I feel so heavy... but light; that's normal?!”, iar un alt domn adaugă: „I believe the term is „euforia”!”. Scena a fost superbă; am dat replay de câtev ori și tot nu mă mai săturam, însă, la prima vedere, mi s-a părut ceva ireal. Cum și când s-ar fi putut aplica asta în viața reală? Cine ar radie atâta fericire, inocență și confuzie într-un singur moment?
 După 12 ore de mers cu autocarul, deja simțeam că o iau razna și mă simțeam tot mai rău. Timpul trecea al naiba de greu, iar drumul devenea din ce în ce mai prost: gropurile se înmulțeau. Sentimentul ăla de liniște începea să-mi apase mai puternic pieptul de la o secundă la alta. Începusem să pierd din puțin ăla de speranță de care trăgeam cu dinții. Încercam să, dar era absolut imposibil. Un coșar; voiam să cobor cât mai repede, dar când a venit timpul nu mă simțeam pregătită. Mi se pusese un nod în gât și trebuia neapărat să respir altceva decât aerul ăla îmbâcsit din mașină. Fiecare pas pe care îl făceam spre ușă și fiecare scară coborâtă mă amețea. Nu mai puteam să rezist, dar am coborât, iar lucrurile au evoluat atât de repede, încât m-am trezit pe balcon. Ăla a fost momentul în care am început să plâng: de fericire (eram totuși acolo), dar și de tristețe (nu aveam un motiv pentru care îmi fusese frică să-mi continui drumul). Și atunci a șoptit: „Cred că termenul se numește „euforie”...”.
 Ăsta a fost momentul ăla de confuzie maximă, de inocență și, totodtă, fericire. Să încep să iubesc din ce în ce mai mult ceea ce mă înconjoară și să înțeleg de ce așteptările sunt atât de lungi și par interminabile... Și sper, totuși, să nu mă fi pierdut.
 Iar una peste alta, mă găsesc aici cu un zâmbet larg și tâmp pe față, cu „Take me back” de la Kongos în căști și cu pozele făcute dincolo în față și cred că lucririle frumoase încep să iasă la suprafață abia acum.
 Inserez câteva poze(mai nereușite însă pentru că pe celelelte le păstrez pentru o dată viitoare). Enjoy! :)

Trecere absentă

 Să nu fi făcut nimic bun pentru mine până acum? Dar de ce să-mi fi dat deja sema? Mai benefic pentru toți era să-mi continui fuga pe care am trăit-o în ultimul timp (sau în ultima viață).
 Sunt doar o piesă din întregul puzzle; eu o bucată, iar voi, ceilalți sunteți restul. Deci toți alcătuim un întreg. Dacă una din piesele care mă înconjoară dispare, se formează un mic gol în micul meu univers, iar bucățile de carton încep iar să se amestece, astfel ajungând să-mi găsesc un alt loc. Atunci, viața mea, în general, este alcătuită din câteva zeci de piese care încet par să dispară. Iar eu degeaba rearanjez jocul pentru că nu mai există niciun loc în care să mă potrivesc perfect. Se pare că ar trebui să mă mulțumesc cu frânturi de fericire și singurătate.
 Și apoi îmi dau seama că încercând să-mi găsesc locul marginile piesei nu mai sunt ca la început; devin din ce în ce mai tocite și se deformează treptat. Iar asta înseamnă că nu mai sunt eu, nu? Chiar înseamnă că am uitat să mă opresc pentru să-mi trăi momentele?

Spider-Man se întoarce acasă

Nu prea sunt eu o iubitoare a mersului la cinema, deși îmi place tare mult să mă uit la filme. Mă deranjează când tanti din spate sparge ultimele boabe de porumb între măsele și nu-mi place să fie întuneric atunci când privesc un film/serial. La partea asta cred că sunt puțin anormală pentru unii.
 Nu sunt o amatoare a cinema-ului și, mai ales, nu atunci când e premiera unui film. Toată lumea se înghesuie să-și cumpere bilet, iar sala este atât de aglomerată, încât dacă respiri mai tare, cel din față o să-ți simtă cu siguranță prezența.
 Azi am primit mesaj de la o tipă cu care nu mai ieșisem, deși îi propusesem eu cu câteva zile în urmă să-i fac niște poze. A fost genul de invitație express pe care nu am refuzat-o. Am aflat că mergem la Spider-Man: Homecoming și parcă situația nu mai părea atât de roz și am avut un moment de ezitare, dar nu am vrut să o las pe tipă baltă, așa că m-am dus.
 Ne-am întâlnit la cinema-u din mall; ei veau deja bielete, mai venise cu cineva. M-am așezat frumușel la rând și am intrat pe cinemagia să văd care e faza cu acest film, nu-mi făcusem temele de acasă. Am simțit că mi se face un gol în stomac când am văzut scris bolduit „PREMIERĂ”, iar partea și mai tristă e că era și 3D. Deja ajunsesem în față și trebuia să cer biletul, așa că nu puteam să mai dau înapoi. Nu mai eram atât de entuziasmată, dar nu am vrut să-mi stric dispoziția și am intrat încrezătoare în sală. Evident că trebuie să pun ochelarii ăia peste ochelarii mei de vedere pentru că nu băteam până la ecran.
 Filmul a durat două ore și vreo zece minute și a fost mișto. Era fix genul de film de care aveam nevoie acum, deși nu mă încântă ideea de super-erou. Pe lângă clișeu evident, Peter o plăcea pe fiica adversarului său, mi-a plăcut foarte mult. Scenele de acțiune destul de lungi îți captau interesul și abia așteptai să urmeze încă ceva pentru a afla dacă acest Peter Parker avea să fie cu domnișoara Liz. Deși nu sunt mare fană a filmelor SF și, în special a genului ăsta de filme fantastice, sunt fericită că l-am văzut. Probabil că dacă nu mi s-ar fi propus această ieșire, aș fi rămas sub piatra mea uitându-mă la desene animate pe youtube.
 Am ajuns la concluzia că niciodată nu ar trebui să spun nu din prima și ar trebui să dau o șansă oricărei situații să se întâmple; asta nu doar în contextul ăsta, ci în general. Big like pentru Spider-Man. Recomand!

Un ceas distanță

Cred că singurul lucru pe care îl urăsc în adevăratul sens al cuvântului la fotografie e că-mi aduce aminte de trecut. Cum văd o poză mai veche, mă teleportez în timpul ăla și fac ce fac și reușesc doar să mă enervez singură. Îmi repet că alea au fost vremurile mele de glorie, cum totul mergea atât de bine, iar eu eram atât de fericită. Astea sunt niște prostii, oricum. Sunt conștientă, doar pe jumătate, că lucrurile frumoase au să se întâmple, dar eu n-am răbdare și asta mă face să pierd tot ce e mai important: prezentul. Și așa nu l-am trăit vreodată.
 Ca să fie un pardox, cred că de asta m-a și atras fotografia. Trebuia să am un lucru care să țină viu trecutul, ori niște imagini sunt perfecte. Oare eu am noțiunea timpului?
 poza e de pe 11 ianuarie și, surprinzător, eu sunt acea umbră :)

Până la urmă cine suntem noi să ne anulăm propriile vise?

 Zilele trecute, am primit un mail, și cum de curând am sincronizat gmail-ul pe telefon, acum știu și eu când primesc ceva. De obicei, sunt oferte de la emag (ei încă nu au înțeles că sunt pe nikon și-mi tot prezintă reduceri la obiective canon, dar pentru asta există adaptoarele, nu?:)))). Și, evident, că în momentul în care primesc o notificare, întind mâna după telefon: mail de la tatăl meu; subiect: iaca. Ce mi-o fi trimis? Deschid și văd câteva poze pe care le descarc imediat.
 Încă de când eram mică, de pe la 7 ani, cochetam cu ideea de fotografie. Îmi amintesc că, de Sf. Andrei primisem un aparat foto, primul meu aparat foto. E roz și încă îl păstrez în sertarul cu acesorii foto. Eram atât de impresionată de noua mea jucărie, încât o purtam peste tot cu mine. Unde eram eu, era și husa în care era camera.
 Obișnuiam să ieșim, eu cu tati, în parcul Tineretului și să ne plimbăm pe aleea principală. Am făcut poză tuturor trandafirilor în vara anului 2008. Făcuse și un album special. Erau de toate: peisaje cu trandafiri, prim-planuri cu trandafiri, poze în care țineam un trandafir în mână ș.a.m.d. Eram pasionată de trandafiri, iar acum nu-mi mai plac. De la trandafiri, am trecut la portrete. Plecam vara în tabere de creație și veneam cu cardul plin de poze, unele făcute aiurea, altele pe care și acum le mai păstrez pe un stick și mă uit din când în când la ele. Și pe lângă asta, mai și desenam. Picasso în devenire mi se mai spunea pe atunci. Cu timpul, numărul hobby-urilor mele s-a restrâns și chiar a fost o perioadă de vreo jumătate de an în care nu mi se mai părea nimic interesant. Simțeam că fac totul din obligație, deci nu mă simțeam bine. Mi-am dat seama că nu trebuie să continui așa și am renunțat la cursurile de desen, la cântat și, totodată, și la fotografie, ca mai târziu să mă reîntorc la cea din urmă.
 Drumul meu pe această „potecă” a început când am descoperit cerul; nu redescoperit. Până atunci mi se părea doar un element firesc care e acolo doar pentru că așa trebuia. Și mi-am umplut telefonul cu cerul sub diferitele lui forme: plin de nori de ploaie/furtună, senin, înstelat. Îmi plăcea să imortalizez toate schimbările lui; la un moment dat, am început să-l și pictez. Tot ceea ce pot să declar era că eram foarte fericită și, printr-un absurd, și acum încă sunr fericită pentru că pot să-l privesc și, câteodată, să-l fotografiez.
 Iar toate amintirile astea mi-au fost trezite datorită celor câteva poze cu trandafiri pe care le-am primit...
 Și tot ceea ce reușesc să fac acum este pentru că nu am renunțat atunci. Am continuat să sper că va veni din nou vremea mea și că voi face din nou ceea ce iubesc.

Dacă îmi place ceva

Dă-mi o carte care îmi place de la primele câteva cuvinte și ți-o termin imediat!
 Dacă urăsc ceva mai mult decât vecinii care-și probează bormașina, sigur sunt operele pe care trebuie să le citim obligatoriu pentru orele de română. Nici nu pot să descriu cât m-am chinuit să citesc 'Harap-Alb', 'Moara cu noroc' sau 'Ion'. Cred că din toate, la Harap Alb am stat cel mai mult, în ciuda numărului redus de pagini. Am început de cel puțin cinci ori, am încercat sa ascult povestea de pe casetele vechi, dar pur și simplu nu puteam. Ori terminam prin a azvârli cartea de pereți (era imprumutată de la bibliotecă, dar ăsta e un detaliu neimportant), ori adormeam; nu era nicio cale de mijloc. Au fost zile în care mă trezeam cu Harap-Alb si tot cu el în gând mă  culcam. Până la urma, am zis că problema e la mine, așa că am pus pe cineva să-mi citească povestea: după 10 minute am început sa ma joc cu pixurile de pe birou. Era imposibil. Apoi, a venit 'Moara cu noroc'. P-asta am citit-o pâna la capăt, dar a doua zi nu mai știam nimic. E logic. 'Ion' a fost următorul roman de 'suflet' pe care am pus mâna, dar, spre surprinderea mea, nu a fost groaznic deloc. Pe lânga descrierile care mă plictiseau, era cate o scenă care devenea din ce în ce mai interesantă și care chiar ma facea sa vrea sa aflu ce avea să se întample în continuare. Nu știu daca pe asta am apucat sa o termin.
Dupa orele de chin petrecute acasa, mergeam la liceu și ne erau explicate operele și, brusc, totul devenea mult mai clar și avea sens. Parcă imi venea să o iau de la capăt cu cititul doar ca să urmăresc anumite detalii.
 Acum că-i vara, mă mai uit la seriale sau filme, dar noaptea îmii obosesc ochii foarte tare dacă folosesc laptop-ul, așa că citesc. Mai răsfoiesc revistele Terra pe care le cumpăram în generală, mai subliniez cate un pasaj dintr-o carte de fotografie și mă mai ating de câteva pagini dintr-un roman. Mai devreme am început 'Pianul mecanic' de Kurt Vonnegut și am devorat din prima 40 de pagini. În mod normal, după vreo 20 încep să îmi curgă ochii și așa mă pregătesc de somn, dar de data asta m-am dus la baie pentru a mă spăla pe față si am continuat să citesc. Pare-mi-se că e prima dată c ând fac asta. Deși mi s-au părut multe pasaje descriptivs într-un număr destul de mic de pagini, nu m-am plictisit, ci, în tocmai, m-a făcut să vreau să știu cât mai multe detalii pentru a-mi imagina perfect atmosfera prezentată.
Da, asta îmi place. Urmatoare carte pe lista e 'Călătorie spre Soare-Rasare', pe care, spre rușinea mea, am început-o de vreo doua ori, dar simt nevoia să o citesc deodată

De ce iar

 Mă trezesc din nou cu dorința aia de poze și vreau neapărat să ies. Să plec în căutarea frumosului până simt că-mi cad picioarele.
 La mijlocul săptămânii, am fugit puțin până la tovarășii noștri din Târgoviște; eu și Andreea. Pregăteam asta de vreo două săptămâni, urmând ca venirea noastră să fie un fel de „Să înceapă vacanța și pentru a VIII-a”, deci era o surpiză. Am avut trenul dis de dimineață; era atât de devreme încât nici nu mai avea rost să mai dorm și cred că de atunci mi s-a aprins iar beculețul. Indiferent că era 5, am așteptat liniștită să răsară soarele, însă, ce să vezi, luna încă era pe cer și parcă mă aștepta pe mine să o prind în câteva cadre. „Să riscăm paradoxul”, am zis și am făcut cel puțin 50 de poze până să nimeresc setările, veșnica problema. Toate lucrurile s-au întâmplat pur și simplu prea repede: am urcat în tren, am schimbat trei vorbe și am și ajuns în gara din Tgv. Apoi iar nu mai știu ce am făcut și ne-am întâlnit cu persoanele alea minunate cu care urmam să ne petrecem timpul rămas pe pământ străin. Conversații lungi purtate la masă, în care jonglam cu subiectele și tare-mi plăcea și bine mă simțeam. În fuga noastră continuă ne-am oprit la Turnul Chindiei. Ce ziceam eu înainte că nu fusesem niciodată și i-am înnebunit pe toți că vreau să merg acolo. Ce-i drept, locul mi s-a părut foarte cunoscut, iar pe parcurs ce înaintam începeam să-mi aduc aminte fragmente din genearală când venisem cu clasa. Totuși, era prea cald pentru mine. Nu-mi dăduse prin cap să-mi iau o șapcă, am plecat și grăbită de acasă.
 Cât timp celelalte au urcat în turn, m-am plimbat puțin pe drumul care traversează fortificațiile: eu rămăsesem jos cu pretextul că le voi face poze de unde eram eu pentru că aveau să iasă niște cadre beton. Nu mint dacă spun că în mintea mea totul arăta mult mai bine, dar mi-au prins bine acele cinci minute de singurătate. Mergând pe grilajul ăla, îmi tot veneau niște idei pentru poze, iar ăla a fost cel mai important moment din zi. Chiar mă întrebam când mai născocesc ceva nou și uite că s-a întâmplat. Nu mă mai gândisem de câteva săptămâni bune la ce cadre pot să mai aranjez și fix atunci când încercam să mă desprind de atmosferă a apărut acea sclipire pe care mă bucur atât de mult că nu am ignorat-o.
 Urmează o vară exagerat de lungă și caldă pe care, sper eu, să o păstrez în „agenda” mea drept prima.

3 pisici, 2 baruri și o broască

 Nouă martie, ori ziua în care mi-am dorit prea multe lucruri. M-am gândit prea mult la ce voi spune, încât nici n-am avut ocazia să vorbesc.
 Prea mulți oameni și toți se agitau și cum să nu mă simt rău?! Tot ce voiam era să fiu acolo, înconjurată de niște persoane mișto. Nici că mi-ar fi păsat unde mergem sau ce făceam. Totul era pus pe hârtie, deși eram într-o întârziere continuă. Am oprit în câteva locuri până să încep să mă simt rău în adevăratul sens al cuvântului. Nici nu știam unde aveam să mergem, dar singurul lucru pe care îl voiam era să mă rup de tot.
 Ajunsesem undeva frumos, iar aerul era atât de curât, încât atunci chiar îmi doream să respir. Totul în jur era rupt din picturile pe care le făceam când eram mică, iar asta mă făcea din ce în ce mai fericită. Andreiușa începea să crească din nou, iar oamenii cu care eram încă știu cine sunt. Apoi am intrat pe o poartă mare, din lemn. Când mi-am azvârlit unul dintre picioare peste prag, m-am simțit protejată de copacii care erau atât de aproape de noi. Pe urmă, am mai intrat undeva și m-am simțit mai bine; mult mai bine și tot cu ei eram, iar fericirea îmi inunda corpul. Deși picioarele mi se cufundau în noroi, eram al naibii de împăcată; pentru prima dată. Atunci cred că am început din nou să trăiesc și să vreau să mai merg acolo, dar nu neapărat acolo, ci și aici, lângă mine, unde intru în același loc, dar nu mai sunt oameni pe care îi cunosc.

 Nouă martie sau ziua în care m-am reîntâlnit cu mine :) Și apoi nici nu a mai fost nevoie de vreun cuvânt.

Bilețelul 17

Lasă sacoșele jos, se așază pe bordură, respiră adânc și dispare. Se pierde în culorile de care e înconjurată. Contrastele puternice o fac să uite de ziua care tocmai se sfârșește. Să fie sâmbătă, iar ea privește o pungă ce se învârtă încontinuu. Destinul ei și atât; poate să se întinde după bucata zburătoare de plastic, dar ar însemna doar să distrugă un moment, unul pe care pare să-l trăiască întruna. Eu stau și o privesc. Sunt doar prea obosită ca să-mi continui drumul. Îmi trec mâna de câteva ori prin păr și abia de-l simt; asta mă înspaimântă. Vreau să fiu acasă acum sau oriunde altundeva. Singurul lucru pe care pare că l-am înțeles e că intervenția mea nu e necesară. Sunt aici și orice aș face nu pot să opresc ce se întâmplă. Întorc capul; sunt ea. Mă trezesc că privesc în neștire o simplă pungă care face nenumărate cercuri într-un colț și care nu pare că va mai ieși vreodată din ritmul ei. Apoi vântul nu mai bate și toate lucrurile de care sunt covinsă dispar încet: întâi vântul, apoi punga, iar în final dispar și eu înghețată într-un moment care nu are să dureze o eternitate.

Joc în ploaie

 Aruncă-ți umbrela și hai cu mine. E bestial. Plouă neîncetat, iar picăturile mi se scurg încet din păr pe umeri. Puloverul mi s-a îngreunat și-mi alunecă de pe brațe; ș-apoi încerc să-l storc cât să nu-mi ajungă până la genunchi. Iar tu.. Ochii îți sclipesc, eziți să-mi spui ceva, doar te bucuri de unul dintre puținele lucruri care au rămas la fel: ploaia.
 Oamenii fug cocoșați în case când cerul se descarcă și uită-ne pe noi, pășind greu în fecare baltă. În ghetele mele este o mare încă nedescoperită, iar valuri se formează când merg. Dar nu-mi pasă; sunt fericită, apoi ești și tu aici cu mine.
 Mă bucur de fiecare strop de apă care îmi limpezeșe fața și-mi sterg lentilele ochelarilor cu mâneca puloverului, oricum sunt fleașcă. Cu inocența ta încerci să-ți aprinzi o țigară, dar bricheta nu pare să coopereze. Încerci o dată, de două ori și-o arunci de peretele blocului. Cred că cel mai trist lucru pentru un fumător e să nu aibă brichetă; de-ai fi învățat să arinzi focul cu doua bețe, ți-ar fi prins bine în seara asta.
 Stai cu spatele la mine, urlând de fericire. Soarele își dă ultima răsuflare și cade după conturile blocurilor. Nu se întunecă. Lumina e așa de puternică, încât tu chiar porți ochelari de soare. Balta asta dintre noi e adâncă cât un ocean, însă cine își riscă viața pentru a-l salva pe celălalt?

Monolog despre iubire

 Când iubești pe cineva încerci să-ți afirmi dragostea, să îi dovedești asta. Câteodată, Universul  este de partea ta, însă dacă nici el nu te ajută ce faci? Speri și speri. E singurul lucru la care mă mai gândesc acum. Vveni ziua aia în care am să-ți spun: „Da, frate, te iubesc și aș face orice pentru tine...ORICE; înțelegi? ” Iar zilele trec, te văd de atâtea ori și nimic. Doar stau.

 Oi fi eu nebună, ori în toată chestia asta trebuie să insiști? Nu te sună dobitocul\dobitoaca? Arată-i că îl\o iubești și sun-o /sună-l; povestește-i cât de mult înseamnă pentru tine. Calcă-ți pe orgoliu și fă pasul. Tare-mi place când mă pronunț și încerc să dau un sfat în legătură cu subiectul ăsta, în timp ce eu nu sunt în stare să fac absolut nimic. Stau în fața persoanei  pe care o iubesc aproape zilnic și nu pot sugera nimic legat de asta. Sunt efectiv o legumă când îmi vorbește. Încerc să fac cu totul altceva decât să o privesc în ochi. Contactul ăla vizual mă distruge. Mă face, totuși, să mai am o firimitură de speranță în sacul ăla din care tot am mai lua în ultimii doi ani pentru a-mi face curaj să-i vorbesc. Vreau, doar că mi-e frică... Și nu genul ăla de frică pe care o simt de obicei. E atât de greu să exprim orice.

„E minunat să iubești, calmează-te!” îmi impun de fiecare dată când pun capul pe pernă. Adesea, nici eu nu mă cred, ci o zic doar așa, ca să mă aud spunând-o. Apoi vin momentele alea în care chiar mă bucur că pot să simt ceva. Și-apoi mă întreb „Dacă n-ai exista TU, aș mai fi eu cea de acum? Aș mai trăi, de fapt?”. O obsesie, nu altceva; una care mă face să te implic în cel mai primitiv nivel în tot ceea ce scriu.

  Și atunci, mă gândesc la EA, cum a iubit, și mă tem că încă iubește, un dobitoc pentru care ar face orice. Altă obsesie, a ei; nu i-o pot lua. Pot să spun atât: să ne tratăm și să ne afirmăm iubirea. Pentru tine am scris asta, ființă cu inima plecată...

Lipsă

Nu știu dacă am simțit până acum ceva: dragoste, ură, fericire, tristețe etc. Trăiesc într-o chestie care-mi filtrează totul, iar când lucrurile se apropie de suflet, ajung toate la fel: gri precum norii care prevestesc o ploaie chinuită. Mă zbat și plâng . Am impresia că dacă vărs câteva lacrimi sunt o persoană sensibila și sunt în stare să percep toate emoțiile, însă nu e așa. Aș vrea să simt adevăratele pulsații pe care ceilalți le experimentează. Are rost să-mi fac vreo speranță în privința asta? Iar dacă iubirea schimbă totul, dați-mi iubire! Iau și eu puțină cât să vă mai rămână și vouă. Faceți o faptă bună pentru mine și ceilalți; să simțim împreună!

Reamintire

Să zicem că viața mea e compusă din niște frânturi care se repetă de câteva ori, apoi găsesc altceva, iar la sfârșit ajung să o iau de la capăt.
 Sunt zonele alea cărora nu le-am mai dat atenție de când eram în gimnaziu. S-au păstrat aceleași betoane. E vorba de o casă care, presupuneam noi, e a unui ajutor de preot, iar acum e părăsit. Din câte am înțeles, e părăsită de ceva timp. În utimul timp nu am dat importanță lucrurilor pe care deja le știam și am scăpat din vedere toată treaba asta. În seara asta a reușit să mă recucerească aspectul ei neîngrijit și zvonurile care se refereau la misterioasele scări de la intrare. Fără aparat nu pot să fac nimic, motiv pentru care am făcut stânga împrejur și m-am grăbit spre casă. E una din serile în care soarele apune minunat. Cu ultimele lui forțe proiectează câteva formea pe geamuri, apoi coboară grăbit. Drumul de la blocul meu și casa aia mi se pare prea lung. Merg greu pe stradă. Ei (nu am menționat că nu eram singură) au încercat înaintea mea să intre în curte și au fost atenționați că dacă mau au curaj să vină acolo din nou, respectivul va chema poliția. Mie nici că-mi pasă. Mi-era frică doar de câinii aia care, cred și sper, sunt închiși în spate. Lătrau tare și neîncetat. Simt un fior pe șira spințrii care nu îmi dă pace. Nu pot să intru acum. Se înnoptează. Lumina devine din ce în ce mai slabă. Ocolesc cu pași mărunți de câtev ori gardul casei, urcând și coborând dealul bisericii. Trebuie să știu ce mă așteaptă mâine dimineață.
 Cu câțiva ani în urmă, prin 2013 cred, am intrat cu niște colegi aici și s-a sfârșit totul cam nasol. Tipul care ocuia acolone- alergat cu un baltag până în dreptul porții școlii. Acum mi-e frică să nu dau nas în nas cu el. Aseară se vedeau niște lumini albastre care pătrundeau prin geam și am presupus că e un televizor aprins. Întrebarea e „cine naiba se uită la tv dacă nu mai locuiește nimeni acolo?”. M-am împăcat, oarecum, cu gândul că nu am cum să mor în încercarea mea de a retrăi niște episoade din copilărie. În cel mai rău caz, plecam bătută sau ajugeam pe la vreo secție de poliție. Azi dimineață m-am hotărât să calc în grădina aia.
 Miroase a mucegai. Un maldăr de lemne e aruncat în mijocu  grădinii, paralel cu poarta. Trebuie să urc ușor pe ele ca să pot ajunge mai aproape de casă. Mirosul de mucegai și de vechi se intensifică odată cu înaintarea mea. Acum chiar mi-e frică, în ciuda faptului că nu era prima dată când mă aventurez într-o astfel de expediție, Mă învârt de câteva ori în speranța că voi găsi ceva interesant și brusc ajung la concluzia că înțelept ar fi să las naiba totul baltă și să plec cât mai am ocazia. Deja auzisem pe cineva care intrase ori în biserică, ori în baraca de lângă; oricum, e posibil să mă fi văzut deja. Acum că au început și câinii să latre, trebuie să zbor peste gard. E imposibl. Capacul lentile se lovește de oobiectiv, iar lemnele îmi trosnesc sub picioare. Fir-ar, cred că m-a văzut. În capul meu nu mai e nimic
 Sunt în viață? Stau pe bancă și privesc pereții pe care se scurg crengu lungi de câțiva metri. Unele geamuri sunt deschise și, astfel, văd mobila din interior. Soarele nici nu a cutezat să iasă în dimineața asta. Sunt atât de obosită. Acum ar trebui să fiu acasă, pregătindu-mă pentru liceu. Ochii mi se închid. Revăd frânturi din episodul cu baltagul ăla nenorocit. Am avut atâte coșmaruri de atunci, încât acum mi-e imposibil să deosebesc realitatea de amintirile care mi se derulează în cap. Câinii din grădină ies și se năpustesc asupra mea. Mă împrăști ușor și nu mai simt nimic. Dacă până acum eram încrezătoare în forțele mele și eram sigură că nu pățesc nimic, acum cred că sunt moartă.

Stări la metrou

 Oboseala se scurge ușor prin mine; nici metroul nu mai rezistă mult. Alunecă încet pe linii și face un zgomot groaznic care-mi inundă timpanele. Mă sprijin de bara din dreapta mea și îmi plec ușor capul în față. Nu știu cât mai am până va trebui să cobor. Nu prea merg în directia asta, așa că nu cunosc stațiile și trebuie să văd indicatoarele ca să îmi dau seama unde sunt. E liniște. M-am obișnuit cu sunetele, iar altceva nu se mai aude. Niciun om urlând indignat la telefon; atmosfera obișnuită la ora asta: 8:27. Abia acum, la Unirii, mai urcă niște oameni: 2 baieți, proaspăt angajați la Starbucks, și o tipa care citea când a trecut pragul trenului. O privire mi-a aruncat de când a urcat. Ochii îi strălucesc în lumina slabă și își mușcă buzele. Nu văd ce carte citește. Are o copertă roșie peste titlul. Are momentele astea în care zâmbește și chiar îmi vine să o intreb ce naiba se întâmplă. Pare fericită. Poate intr-o zi am s-o reîntâlnesc și atunci are sa mă învețe formula fericirii. Sau poate nu treuie să o învăț, doar să-mi găsesc motivul meu personal. Iar, eventual, tipa asta zâmbește doar pentru că nu știu care personaj l-a sărutat pe celălalt, noaptea târziu, într-o gară, sub un felinar. Era clipa ei.
  Pana când se întamplă, las o poza de la metrou... Nu de azi, nici de ieri, ci din zilele alea bune.

Fuga după soare

 Ziua asta nu a început ca una din acelea care păreau că-mi pregătesc o surpriză, dar s-a terminat într-un fel unic. Eu, aici, scriind o chestie, numai articol nu se poate numi ăsta; ceva pe care să-l pot citi peste ceva timp și să-mi amintesc cu drag de ziua asta și de cum am făcut acest prim pas dificil. Nu știu dacă ar trebui să am emoții, însă îmi tremură degetele de pe o literă pe alta. Cu greu continui să scriu. Fac pauze lungi în care gândesc următoarele trei cuvinte, apoi respir și o iau de la capăt. Firește că am șters rănduri întregi până să ajung la conținutul âsta. Ezit să spun chiar tot ce-mi trece prin cap, altfel ar fi propoziții neterminate și câteva semne de punctuație aruncate pe ici-colo. Oricum, nu obișnuiesc să scriu mult. Mă plictisesc repede să dezvolt o singură idee, așa că jonglez între gânduri.
În tot ceea ce scriu am să încerc să par cât mai hotărâtă, să nu mă feresc să-mi exprim convingerile și să vorbesc despre ce-mi place: fotografia, plimbările lungi fără o destinație definită... Trec direct la „întâmplare”.
 Nu e nimic special la cum a început. O zi normală de vineri: teme, teste, orele de la liceu. Spre sfârșit, totuși, am reușit să o fac cumva să o pot distinge de cea de ieri, alaltăieri etc. Am ieșit mai devreme de la liceu și tare m-am bucurat când am văzut că soarele încă nu dispăruse. După multe minute pierdute în stație și înghesuiala din autobuz, am coborât. Căutam soarele ca și când ar fi fost ultimul lucru pe care voiam să-l văd. Dezamăgită am fost când conturul blocurilor acoperea întreg punctul meu de interes Soluții mereu există, numai că tocmai atunci când trebuie să le găsești parcă pleacă pe partea cealaltă a lumii. Fiindcă îmi doream atât de mult să fac o amărâtă de poză, am renunțat la toată rușinea și am intrat în bloc; acel bloc. Urâsc liftul ăla... De la etajul 10 se vede cel mai bine. Văd liceul, fumul care este smuls de vânt din furnalele uriașe și câteva raze de soare abia vizibile cu ochiul liber. Știam că nu mai am nicio șansă să fac o poză atunci, așa că am mai așteptat câteva minute. Dungi lungi si roz au început să se instaleze pe fondul albastru și mă pierdeam în detaliile care se conturau de la o secundă la alta. Totul este despre o fracțiune de secundă, iar dacă ai pierdut-o... Iar a mea nu s-a risipit. M-am bucurat de ea până s-a stins ușor. Să prețuim clipele!